Unirea românilor văzută in Basarabia

Marea Adunare Naţională, simbol al afirmării hotărâtoare a poporului de a-şi hotărî singur soarta, a fost convocată pentru ziua de 1 Decembrie 1918. Militanţii români pentru unirea Transilvaniei cu România avea o largă concepţie democratică despre unire, care o concepeau nu prin înlocuirea unui jug cu altul, ci prin asigurarea condiţiilor prielnice de dezvoltare a românilor, cât şi a naţionalităţilor conlocuitoare. Acest deziderat îl vedeau realizându-se nu prin forţă, ci în mod profund democratic, prin afirmarea deschisă a voinţei întregului popor. Consiliul naţional român din Orăştie popularizând, prin ziarul cu titlul semnificativ ,,Libertatea” , convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia, adaugă:,, Această adunare este chemată să hotărască asupra sorţii neamului românesc si să exprime voinţa nestrămutată a naţiunii române, care pretinde sus si tare unirea naţională .

         De menţionat că numeroşi muncitori aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare de pe teritoriul Transilvaniei, considerând justa voinţă de unire naţională a poporului român, se declarau pentru înfăptuirea acestui deziderat pe baze democratice. Astfel muncitorii maghiari din Valea Jiului, alături de cei români, discutând în Consiliul muncitoresc problema unirii Transilvaniei cu România, au fost pentru această înfăptuire şi pentru transformarea ţării într-un stat democratic. Unul dintre conducătorii Consiliului muncitoresc din Petroşani, la o adunare convocată la 26 octombrie-8 noiembrie 1918 de Partidul naţional român, declara :,,Nu vă punem piedici in calea realizării unităţii voastre naţionale…Trecutul care a prădat muncitorimea şi care a pus biruri grele pe umerii voştri, politica greşită faţă de naţionalităţi, s-a sfârşit…Şi voi aţi fost subjugaţi şi jecmăniţi, pământul acesta de pe care v-a alungat statul maghiar şi capitalismul al vostru a fost…Dar nu poporul maghiar v-a alungat la marginea pădurii. Nu! Capitalismul v-a alungat statul, aici capitalismul n-are naţionalitate. Naţionalitatea lui este banul, puterea blestemată care de-o potrivă apasă pe muncitorul român şi maghiar sau german”.  

         Planul desfăşurării concrete a adunării de la Alba-Iulia, iniţiat si aprobat de consiliul naţional central, a fost în  pregătit de dr. I. C. Pop  împreuna cu căpt .Fl. Medrea; ultimul încă de la 15 noiembrie 1918 ,, a început luarea masurilor in vederea tinerii adunării naţionale” . El cuprindea organizarea propagandei, asigurarea circulaţiei, încartiruirea, alimentarea, ordinea si siguranţa însăşi a Adunării naţionale. Propaganda a fost încredinţată lui Ioan C. Pop, iar încartiruirea si siguranţa maselor populare participante a fost asigurata pe tot teritoriul judeţului Alba. Au fost instituite gărzi militare romane in toate gările, s-a asigurat linia ferata, podurile, tunelele si şoselele din puntele principale. In acest scop au fost concentraţi aproximativ 3.000 de soldaţi numai de pe teritoriul judeţului Alba. La aceştia s-au mai adăugat formaţiunile militare care au sosit din alte judeţe, dintre care amintim un batalion din regiunea Sibiu, sub comanda capit. Vasile Barbu ; efectivul unei jumătăţi de batalion din Cluj, sub comanda maiorului Cortuţiu si a locotenenţilor Utalea, Victor Epureanu si Svoze.                                                                                                  

         Dar pregătirea adunării si deplasarea delegaţilor spre Alba-Iulia n-a fost de loc uşoara. Agenţi ai forţelor retrograde s-au dedat la numeroase provocări contra delegaţilor si a maselor ce doreau sa participe la istoricul eveniment.         

         Marea Adunare naţionala constituanta a romanilor din Transilvania s-a desfăşurat în deplină libertate.

 Prin forma sa de organizare, prin participarea larga a maselor, a delegaţilor aleşi prin votul unanim al populaţiei din întreaga Transilvanie, Adunarea naţională de la Alba-Iulia a căpătat un profund caracter plebiscitar, reprezentând populaţia romaneasca majoritara pe aceste meleaguri, care era in drept să  hotărască asupra soartei sale.                    

       La 1 decembrie 1918 , Adunarea constituanta a romanilor a hotărât in unanimitate unirea Transilvaniei cu România. Factorul hotărâtor care a dus la realizarea Unirii Transilvaniei cu România a fost lupta activa a muncitorilor, ţăranilor, cărturarilor.       

Sfatul naţional roman din Lupeni scria : ,,Dorim din inima succes. Trăiască conducătorii ”. Mureşan, in numele Sfatului naţional roman din Petrila si Petroşani trimitea telegramele : ,, Aderam la rezoluţiunea Adunării naţionale romane “.

         Unirea realizata la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, pe baza dreptului de autodeterminare a naţionalităţilor a constituit un act legic, obiectiv. Partidul socialist si Uniunea sindicala din România saluta ,, cu bucurie dezrobirea naţionala a poporului roman din provinciile subjugate ”--- se arata in declaraţia Comitetului Executiv al Partidului socialist si a Comisiei generale Provizorie a sindicatelor din România din februarie 1919  - , si se angajează sa respecte ,, legămintele de unire hotărâte “ .

De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – si până în timpul de faţă, fiecare cetăţean al României întregite a avut prilej să asculte ori să citească diferite lămuriri cu privire la felul cum s-a înfăptuit Unirea aceasta si la temeiurile care îi garantează trăinicia. Nu erau însa si nu sunt toate lămuririle izvorâte dintr-o cunostinţă deplina a împrejurărilor, nici dintr-o neprihănită iubire a adevărului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales străinii care nu au văzut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmăresc scopul de a înfăţisa Unirea aceasta în asa fel încât să trezească în sufletul celor slabi de înger îndoială, spunând că ea nu ar putea să fie trainică sau că nu ar fi izbânda neîndoielnică a vredniciei neamului românesc.  Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie înfăţisată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea si simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din greselile dusmanilor de veacuri. Unirea românilor trebuie înfăţisată totdeauna – potrivit adevărului – ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi si de mucenici a izbutit să-si apere cu uimitoare stăruinţă „ sărăcia si nevoile si neamul" (M. Eminescu–„ScrisoareaIII"), rămânând împotriva, tuturor năvălirilor barbare si vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămosesc în care, ca într-un liman de mântuire, si-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.  Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci si nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămosesc, în firea poporului român si în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufletesti întărite prin unitatea aceluiasi grai, aceleiasi credinţe, acelorasi datini si obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor si asezămintelor mostenite din bătrâni si, mai presus de toate, în puterea morală a constiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede si nesigure toate celelalte temeiuri.

Cartea de vizită a oraşului Chişinău

Chişinăul este un important centru administrativ, politic, economic, ştiinţific, cultural şi turistic al Republicii Moldova. Data primei atestări documentare a numelui Chişinău este – 17 iulie 1436.   Savanţii afirmă că această denumire ar însemna “izvor, şipot, cişmea”. 

            Oraşul este aşezat pe 7 coline şi se întinde pe o suprafaţă de peste 120 km.²  Populaţia Chişinăului  este de peste 752,5 mii de locuitori.  Chişinăul este străbătut de rîurile Bîc şi Işnovăţ. Clima specifică: temperat – continentală. Din punct de vedere administrativ este divizat în 5 sectoare: Centru, Buiucani, Botanica, Rîşcani şi Ciocana. În componenţa municipiului Chişinău intră 18 unităţi teritorial-administrative: 1 municipiu, 6 oraşe, 8 comune şi 3 sate. Organul local al puterii de stat este Primăria municipiului Chişinău.

            Chişinău – piatra nestemată, care creează armonia şi frumuseţea tandrei urbe pe malul bătrânului Bîc. Oraş care duce după sine o istorie a 8 generaţii, 8 generaţii de chişinăuieni, păstrători fideli a splendorii acestei minunate citadele din inima Moldovei, oraşul visurilor, bucuriei, tristeţii, dezamăgirii, speranţei, muzei, creativităţii şi în final al vieţii noastre. Sărbătorim în acest an 650 de ani de la fondarea principatului Moldova ca stat independent şi suveran şi totuşi puţini din noi se încumetă să descopere adevăratele valori, valorile cultivate cu atâta grijă de generaţiile de strămoşi din localităţile unde ne-am născut. Indiscutabil Moldova ne uneşte într-o ţară, dar totuşi fiecare sat, comună, judeţ sau oraş este o „celulă” a unui „organism” întreg şi deseori tindem să cercetăm organismul în ansamblu, eu aleg să privesc frumoasa noastră „celulă”, falnicul nostru oraş cu ochi dedicaţi şi îndrăgostiţi în graţia-i provincială de altădată şi modernul ton de capitală al zilei de astăzi.

            Chişinăul este un muzeu sub cerul liber, mii de oameni de-a lungul existenţii sale au creat aici istoria, au zidit cu tâlc şi smerenie chipul de oraş „cioplit în piatră albă”. Fiecare stradă păstrează paşii fermi ai celor ce au păşit pe ea, fie că erau oameni simpli sau nobili; fiece clădire din acest minunat oraş păstrează amintirea vie a stăpânilor săi. Lăcaşele sfinte din Chişinău sunt înzestrate cu duhul blajin a gândurilor pure şi sincere a credincioşilor veniţi să-şi hrănească sufletul cu harul lui Dumnezeu; fiecare colţ al Chişinăului este o filă, de altfel filă de filă dă naştere cărţii, iar chişinăuienii erau, sunt şi vor fi cerneala cea mai de preţ a ei. Noi locuitorii Chişinăului îi scriem istoria, continuăm zi de zi acest hrisov al amintirilor vii. „Oraşul meu, este mândria mea”, oriunde voi fi, voi rosti cu mândrie aceste nestemate lexeme, poleite cu aurul simţurilor mele şi împodobite cu căldura dragostei fiecărui din noi.

            Să păstrăm cu demnitate şi onoare pentru generaţiile viitoare, inima sacră a Moldovei, care bate mai liber şi încrezut la fiece realizare a noastră…Pentru cei care în perioada verii vor vizita capitala Ţării cu siguranţă va rămâne în memorie oamenii buni şi mărinimoşi, tinerii plăcuţi la chip şi suflet, precum şi oraşul însăşi scăldat în verdeaţă.

"Chişinăul meu"

                            

             E toamnă... E o zi ploioasă de toamnă. De sus cerne o ploaie ciobănească, deja de câteva zile, o ploaie ce prevesteşte frigul şi tristeţea acestui anotimp, care în scurt timp va pustii tot, absolut tot oraşul meu verde va fi golit de veşmântul său minunat, care ascunde în verdeaţa sa sute de neajunsuri, unghere şi cartiere ce nu sunt spălate decât de apele ploii; gropi şi străzi umbrite de sărmanii pomi ce stau la straja anilor oraşului Chişinău. În scurt timp frumosul oraş devine pe perioada hibernării, ruina unui basm creat de vrăjitoarea cea rea a naturii.

            Aşezată pe o bancă umedă pe vopseaua căreia picături mari de ploaie se rostogolesc şi cad lin în abis, creând un ocean de lacrimi ale cerului pe pământul rece din preajma scuarului catedralei din centrul capitalei Chişinău. Stingherită, urmăresc liniştită evenimentele ce se perindă rând pe rând în apropiere, las gândurile să se împletească în hora picăturilor de ploaie, iar eu ghemuită pe banca din parc, îngân melodii de dor şi dorinţe ascunse.

            În zgomotul necontenit al ploii şi vântului jucăuş, care a reuşit deja să-mi desprindă câteva şuviţe fluturându-le în direcţii favorabile lui, sunt martor ocular, involuntar al paşilor din apropiere. Urmăresc priviri mai domoale şi mai dure; mai înţelepte şi mai nepăsătoare a trecătorilor, care se mişcă ritmul ploii de parcă ar avea toţi aceeaşi soartă cu ploaia. Îmi simt obrazul umed, şi ochii albaştri scăldaţi în apa sărată a lacrimilor. Lacrimi care, cad în inima mea precum ploaia peste oraş.

            Plouă... Plouă mărunt şi îndesat.

            Mi-am orientat pentru câteva clipe privirea spre pământ, şi pierdută printre gânduri zăresc la pământ o veveriţă cu o ghindă în lăbuţe, zgribulită cu blăniţa umedă, caută să le provoace barem un zâmbet trecătorilor zbuciumaţi de soarta timpului de afară şi a oraşului mereu împovărat. Atât de rar avem ocazia să savurăm jocul unei veveriţe sprinţare, care nu mai e secret că a devenit un lux nu doar pentru parcul central, ci şi pentru întreaga capitală.

            Ca un stol de cocori, un grup de studenţi au trecut pe alături văicărindu-se de rezultatele căpătate la cursurile de la facultate, pe un ton pozitiv şi zâmbete răsunătoare gaşca dispare în umbra ploii şi a frunzelor smulse din pomi şi aruncate la pământ. Din nou linişte, din nou bate vântul şi ploaia îşi conteneşte zborul. Cu un băţ în mână, o bătrânică cu un bătrânel alături se îndreaptă către sfânta catedrală din faţa băncii pe care am decis să îmi dedic o oră din viaţă. Cărunţi şi arşi de arşiţa anilor, doi bunici abia de se mişcă în neantul oceanului înlăcrimat de toamnă. Mai ieri îşi dăruiau primul sărut pe această alee, aici s-au cununat, aici şi-au botezat primul fecior, ani la rând s-au rugat de sănătate pentru copii să se facă mari şi sănătoşi, acum se roagă de sănătate pentru nepoţei.

            Cu un suspin adânc am mai lăsat o lacrimă să se smulgă din ochii mei albaştri şi îmbinându-se cu oceanul de ploaie căzut peste oraşul meu drag, am lăsat umbrela un pic la o parte, am ridicat braţele spre cer şi i-am permis ploii să mă scalde cu lacrimile toamnei.

            M-am ridicat de pe banca plină de picături reci şi măşcate. Cu paşi înceţi şi umbrela pe spate, mă întorc la birou unde mă aşteptă mereu o coală de hârtie şi un creion care mă obligă zi de zi să-mi frământ creierul pentru a scoate în lumină noi şi noi creaţii.

            Tot mai departe, şi mai departe de banca cu pricină, păşesc cu încredere şi cu un zâmbet sincer schiţat în colţul stâng al feţei, mulţumită parcă de ora dedicată unei bănci din parcul central al frumosului meu oraş Chişinău. Se aud sunetele clopotelor şi imaginea mea dispare în oceanul de lacrimi al toamnei.

“Chişinăul meu” poezie

Chişinău  - oraş frumos

Mândru eşti de numai poţi

Moldovenii te adoră

Turiştii intră în horă.

                       Chişinău – oraş de vis

                       Locuitorii doar au zis

                       Chirtoacă mirosul urât a scos

                       Rămâne de dat mafia jos.

Chişinău  - oraş de flori

Vin oamenii cu şezători

La sărbătoarea oraşului să cânte

Lumea întreagă să rămână mută.

                        Un oraş scăldat în rouă

                        Chişinău oraş curat

                        Locuitorii toţi îndeamnă

                       Rămâi astfel preferat.

Chişinău  - oraş dorit

Pentru care n-au văzut

Oraş scăldat în verdeaţă

Cu oameni dornici de viaţă.

                           Chişinău e capitală

                           A Moldovei ţară

                           Primăvara înfloreşte

                          Toamna roade grămădeşte.

   Prin a tale fabrici şi uzine

   Lumea te cunoaşte mai bine

   Chişinău – oraş prosper       

   Cu toţii te iubim la fel.

Chişinău – oraş iubit

Cine apă aici a băut

Îndată te-a îndrăgit,

Cine  pragul a călcat

                               Nu se mai dă plecat

Chişinău  - eşti o minune

Pentru întreaga lume

Cu străzile reparate

Case frumos înălţate.

Chişinău noi te iubim

Să-nfloreşti noi îţi dorim

Oamenii mărinimoşi

Aşa să-i ai frumoşi

Buni la suflet şi la chip

Oraşul nostru de vis.  

Esti oraş de nedescris

Chişinău – oraş de vis

Te vedem peste ani

Dintre flori cum tu răsari

Cu clădiri înălţătoare

Să cuprinzi pe mândru soare.

                             Eşti oraşul preferat

                             Chişinăul meu cel drag

                              La această aniversare

                             Îţi urăm „La mai mult şi la mai mare”     

Limba română în Basarabia

                                                                                      "Limba noastră-i limbă sfântă

                                                                                      Limba vechilor cazanii

                                          Care-o plâng şi care-o cântă

                                          Pe la vatra lor ţăranii."

                                                                                                

            „Limba”, ce frumos sună acest cuvânt în el găsim linişte, pace, soare, dorinţă, putere. Cu care sunt gata de a  lupta  pentru ea, pentru limbă, pentru naţiune , pentru popor. Căci doar prin ia  îmi continui viaţă.

             Dincolo de definiţia rigidă de dicţionar, cuvîntul "limba" se bucură de o sumedenie de definiţii, mai mult sau mai puţin poetice.

          În poezii - ode de obicei - în proverbe şi zicători, în maxime şi cugetări sunt formulate idei preţioase cu privire la limba română.
             Considerată de Vasile Alecsandri "tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute", limba este o modalitate de exprimare a gândurilor si a sentimentelor, a deznadejdii şi a izbânzii, a bucuriei şi a tristeţii.
           Învăluitoare ca o vrajă, având moliciuni de puf şi scânteieri metalice, închizând în ea lumina soarelui şi umbra grotelor, mireasma trandafirilor şi prospeţimea picăturilor de rouă, limba a devenit subiectul atâtor cunoscute ode: "Odă limbii române" a lui V. Eftimiu; "Laudă limbii romane" a lui Petre Ghelmez; "Limba noastră" de Alexe Mateevici sau "Grai valah" de Vasile Voiculescu.

       De mic copil, cînd am deschis ochii şi am văzut al ţării plai şi la căpătâi mama dulce îmi cîntă în limba mea română şi tot de la ea am învăţat a spune „mama”, „tata”.

La rostirea cuvântului „MAMA” ne unim buzele, nu există un alt cuvânt doar din două silabe care  ne-ar face să unim astfel buzele.

               Limba română e ceva sfânt lăsat de străbunii noştri şi se transmite din generaţie în generarţie.

             Noi, cei de azi patrioţi suntem datori şi obligaţi de a păstra cu sfinţenie până la moarte  şi de a o preda noii generaţii precum a spus şi Ştefan cel Mare:

                                                                    „Moldova nu e mea

                                                                    Şi nu e a voastră

                                                                    E a urmaşilor, urmaşilor noştri”

            Domnitorul a luptat pentru poporul nostru, pentru ca noi să avem o limbă şi un plai natal. A stat zi şi noapte strajă la hotare, apărând acest popor şi această ţară de cruzii ei duşmani, care voiau să ne ia graiul.

               Limba e temelia tuturor începuturilor, împreună cu ea plângi, împreună cu ea râzi.

          În limba românească şi codrii sunt mai verzi, şi păsările toate în limba noastră cântă şi viaţa e mai dulce când ai un grai al tău. Când zic un grai, mă refer la o limbă curată fără diverse jargoane, aşa cum unora li se pare că sunt mai „cul”. Oriunde pleci  în lume şi orice limbă ştii şi cât de bine ar fi totdeauna  te întorci acasă la limba ta duioasă, la casa părintească, ori dorul de casă te macină amarnic. Ea e ceva sacru, e ceva al nostru, e ceva fără de care omul nu poate trăi. Aşa că învaţăm a o iubi, iar visurile, gândurile frumoase întotdeauna vin în limba maternă. Dovedind o bogăţie rară si o forţă expresivă deosebită, limba română a putut fi "prezentată" tocmai datorita multitudinii valorii sale expresive.

            Limba Română este pentru poporul nostru „Cina cea de Taină a Carpaţilor”, din care ne împărtăşim de două mii de ani. Voce a conştiinţei româneşti, Grigore Vieru va rămâne în memoria noastră prin dragostea sa pentru limba şi istoria românilor de pe ambele maluri ale Prutului, prin idealurile pe care le-a slujit neobosit.  Grigore Vieru a fost poate cea mai puternică voce basarabeană proromânească. A strigat, făra teamă, că şi dincoace, şi dincolo de Prut se vorbeşte limba română. El înţelegea într-un mod aparte si noţiunea tema majoră : copilul este chemat, prin firea lucrurilor, să-şi iubească înainte de toate mama, limba materna, plaiul natal. Drept căpătîi am avut cărţile lui Grigore Vieru şi am educat cei 4 copii ai mei, pentru care astăzi mă mândresc că mi-a reuşit să-i educ exact aşa cum mi-am dorit. Fie inginer sau profesoară, liceeni – mă refer la cei mici , copiii mei deşi cunosc foarte bine  engleza, germana, franceza, rusa şi chiar chineza, nu uită nici odată de limba maternă, în care cântam împreună romanţele lui M. Eminescu „Pe lângă plopii fără soţi” sau „Mai am un singur dor”.

             Aceste locuri pitoreşti Dumnezeu le-a gătit deosebit, ca pentru nişte copii răsfăţaţi              dîndu-le şi poeţi şi povestitori, cântăreţi, oameni cu minţi deştepte, viteji să ţină piepturile la bătrînele hotare. Ne-a mai trimis un bunic, pentru a le spune poveşti celor mici - pe cel din Humuleşti - Marele Creangă, un Luceafăr a coborât pentru a nu uita de cei mari - Marele Eminescu, ce veghează perpetuarea limbii române, Grigore Vieru care ne-a demonstrat cine suntem si ce limbă  vorbim și încă mulţi alții cărora trebuie sa ne închinăm.  

                Să ne iubim ţara, limba căci un om ce nu-si iubeşte limba trebuie considerat un sălbatic, un individ periculos prin esenţa sa, pentru că el manifestă o totală indiferenţă faţa de trecutul, prezentul şi viitorul poporului său. Pentru mine, limba română va sta în capul mesei doar atunci, când fiecare va conştientiza faptul că fiecare locuitor al acestei ţări are  obligația de a  vorbi în  limba română, în limba băştinaşilor ori la baştina lui Creangă şi Eminescu nu este limba română?